Nichita Stanescu( n 31 martie 1933)

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O sã te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mã-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mã strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?… ploaia?…
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sã se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.

TESTAMENT

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…