N-am plâns la căpătâiul dumitale, acum 22 de ani,n-am putut să plâng în văzul lumii,nu fac teatru din durere,niciodată,dar am jelit în clipa când eram singură cu dumneata,în camera cea bună,când nu-mi mai spuneai nimic.Ba chiar am hohotit de durere că m-ai lăsat,că sunt atâtea pe care trebuia să le învăţ de la dumneata şi n-am făcut-o.Şi acum,când scriu,am un nod în gât şi plâng cum am făcut toată săptămâna asta,Săptămâna Patimilor.Căci dumneata ai pătimit ,atunci şi în braţele mele ţi-ai dat ultima suflare,în 19 aprilie,la ora 3 dimineaţa,sâmbătă.
Şi apoi m-am întrebat unde se duce viaţa omului;m-am gândit eu că este imposibil ca toată energia aceea vitală să dispară brusc în …nimic.Şi de atunci ştiu că sufletul este viaţă şi el se duce în ceruri unde se ‘nalta pe trepte din ce în ce mai înalte după câte rugăciuni spunem pentru el şi după câte lumânări aprindem când ne rugăm pentru el.
Sunt Paştele mămico dragă şi de atâţia ani bucuria Învierii este umbrită de amintirea suferinţei…a dumitale…a Lui şi a oamenilor.Sunt Paştele şi m-am pregătit aşa cum făceai dumneata când veneam toate acasă,cu familiile noastre şi nepoţii tăi pe care i-ai iubit mult.Era Săptămâna Mare,vacanţa de primăvară la şcoli şi nepotul dumitale din clasa a VI-a era în excursie cu clasa,în Bulgaria.M-ai întrebat,când ne-ai văzut acasă că unde-i Cosmin,de ce nu e şi el cu noi şi eu ţi-am răspuns că-i în excursie,o săptămâna,în Bulgaria.Dumneata te-ai uitat în gol,departe şi ai spus aşa:cum???când toată lumea acuma vine acasă el se duce departe?Cât adevăr este în spusele dumitale!Da,e dus departe,cum n-am bănuit vreodată.
Era ultima săptămâna cu mama mea şi n-aveam să ştiu că drumurile mele cu rapidul de Arad şi acceleratul de Timişoara-Bucureşti se vor sfârşi atunci.Nu,nu credeam că un om care mănâncă şi nu slăbeşte, stând şi ridicat pe pat,poate muri în câteva zile.Dar mama m-a aşteptat pe mine,îi era tare greu cu injecţiile,era speriată mereu că sora întârzie şi ea nu o să poată… şi n-ar fi vrut să strige de durere şi durerea era mare,trebuia strigată sau amânată.M-a aşteptat să fiu eu lângă ea, atunci în ceasul acela,mama mea n-a fost singură,eu am ţinut-o în braţe şi nu am lăsat să se răcească trupul ei, greu încercat, până când tata s-a dus s-o cheme pe prietena mamei care-i promisese tot,pentru acele momente.
Sunt Paştele şi îmi amintesc cum ne aşteptai dumneata pe noi de fiecare data,cum reuşeai dumneata să faci 5 torte (torturi) fiecare cu altă cremă şi cum ,când plecam după Sărbători tăiai tortele în 4 şi fiecăreia îi revenea câte-un sfert din fiecare tort,ca să avem şi acasă,că ştiai cum este atunci când ai de toate nu-ţi mai trebuie,dar ce bune sunt după câteva zile…Şi dacă dumneata puteai să faci 5 torte de Paşti şi multe alte prăjituri şi fripturi şi de toate…eu cum să nu pot?!Am învăţat mămico dragă,de la dumneta, că în viaţă poţi să faci oricât îţi propui,doar să vrei cu tot dinadinsul.Şi eu aşa fac,fără menajamente,până la epuizare,câteodată,dar mi-e bine după aceea când văd rezultatele muncii,când văd frumos şi curat în jurul meu şi pe masă tot ce trebuie.
Am făcut,mămico,plăcintă cu mac.Dumneata ştii că eu mă omoram după mac,de plăcerea de a manca ceva cu mac .Am frământat aşa cum mi-ai spus,până se desprinde de pe mâini şi până simţi uşor aluatul ,iar macul l-am măcinat şi fiert în lapte,după ce l-am opărit.Odată,demult,uitasem asta cu ..oparitul macului şi am pus macul în laptele rece şi aşa am vrut să-l fierb,dar nu mi-a ieşit,nu s-a legat,s-a tăiat şi trebuia să-l scurg ca să-l pot întinde pe foaie.Atunci mi-am amintit vorba aia:din greşeli se învăţa.
N-am uitat să fac crucea pe aluatul gata frământat şi nici pe tavă înainte de a o introduce în cuptor.N-am uitat nici că atunci când frămânţi trebuie să ai voie bună,să nu fii nervoasă să nu zbieri,să fie cald şi calm în bucătărie.Da,nu am uitat.
Macul trebuie măcinat cu forţă,că-i greu acest lucru,trebuie strâns şurubul să se macine macul,să nu iasă bobiţe,ca la intrare…Apoi când laptele dă în clocot îl torn peste macul pus într-o cratiţă şi amestec mereu,să nu se prindă pe fund.Când stă ca o cremă groasă ,aşa cum îl aşezi, atunci e gata fiert şi se dă la rece.Nu ,nu am amestecat zahărul cu macul cald….am făcut şi asta o dată şi s-a subţiat,a curs zeamă dulce din el…ştiu ca nu se face aşa.
În mac am ras şi coaja de la o lămâie,din pomul nostru,da…şi altădată adăugam şi stafide.Am pus 3 linguri de zahăr la un cozonac şi nu-i prea dulce,aşa că poate mânca şi ginerele dumitale,că…poate nu ţi-am spus,a lui mamă l-a supărat rău de tot şi după o vreme a dat în diabet.Să-i dea Dumnezeu sănătate mamei lui!Dar şi ginerelui dumitale să-i dea,ca n-a făcut rău nimănui ci doar a…îndurat.
Apoi,cozonacii (placina) fierbinţi i-am acoperit imediat cu ştergare de bucătărie şi feţe de masă, mai vechi dar curate şi am pus şi-o pernă deasupra,ca aşa m-ai învăţat dumneata să nu se răcească brusc ca să rămână aluatul moale câteva zile,să nu se asprească şi sfărâme.
Am vopsit şi ouă dragă mămico şi le-am aşezat în iarba dintr-un coş,aşa cum făceai dumneata.Să mă aştepţi mamă mâine,căci mâine se da de pomană şi Domnul ajută să ajungă la dumneata rugăciunea mea şi să-ţi fie uşor,măcar acolo,să ai bucuria din viaţa de apoi.
