Cand ma asez pe butucul din spatele casei, sub pergola cu clematita si trandafirii cataratori, cu flori pe care le cunosc sau nu, incep sa visez. Recunosc ca nu am facut-o pana acum, eu imi propuneam si apoi, daca era posibil, faceam, dar de visat nu obisnuiam sa visez, decat noaptea in somn.
Visez ca sunt cu toate cele din jurul meu, flori si fructe, cainii si gradina, acolo. Sa iau cu mine, cum iei o carte preferata intr-o calatorie, tot ce iubesc aici si sa plec.
Vedeti, nici sa visez nu stiu, caci dac-as sti as putea scrie…
Visez sa-mi strang nepoata in brate in fiecare zi macar o data, sa-i spun „iubita mea scumpa” macar o data in fiecare zi, sa o iau de manute si sa facem impreuna primii ei pasi si sa o aud cum spune ” hha!” si „hhâ” si „mama” si „tata” si „papa” si sa rad cu ea, sa traiesc ca o bunica ce sunt. Oare chiar sunt?
Visez sa-i fac mancarica preferata, cu drag si sa-i pun lingurita in manuta, sa o las sa se mazgaleasca pe obraz fara sa o sterg imediat si sa o las sa se bucure de ceea ce face, sa nu o cert niciodata, sa-i spun , cu rabdarea dobandita de varsta, ce e bine si ce e rau si ea sa se uite la mine cu candoare si sa-mi spuna „hhâ” …
Visez sa-i spun povesti seara cand se culca si ea sa nu adoarma pana nu se termina povestea, asa cum s-a intamplat la doua luni ale ei cand am potolit-o din plans doar cu o poveste si a adormit abia la sfarsitul ei. Visez sa-i asez parul pe frunte, sa-i impletesc codite si sa o imbratisez, daca ei ii place asta, s-o tin o secunda langa inima mea si sa-i transmit toata dragostea mea care , acum, ma doare tare.
Visez… 