Nu mai stiu daca am scris candva despre asta dar, credeti-ma, merita.
Datorita faptului ca aveam o perspectiva (de nesperat) pentru imediat dupa pensionare (plecam in America pentru cinci luni), pensionarea , pentru mine, a fost o binecuvantare. Retineti, asta-i spilul, sa ai ceva deosebit de facut si mult dorit de care nu te-ai bucurat cat ai muncit, pentru imediat dupa.
Asa ca m-am strofocat (inseamna straduit) sa ma lase sa plec in pensie in timpul anului scolar, ceea ce nu prea se putea. Aveam si biletul de avion, l-am pus la dosar si, desi director si inspector judetean erau doi colegi de-ai mei, sot-sotie, tot greu a fost ca eu nu prea ma aveam cu….periatul (nu vedeam scamele, asta era cauza 😉 ).
Asa ca, inainte cu zece zile de ziua pensionarii am inceput sa traiesc si sa actionez ca intr-o sarbatoare: mi-am facut o funda cu bratele lungi pe care am scris zilele/datele respective si cum trecea o zi cum o ascundeam in funda, pana a ramas doar o funda cu zece bucle in pieptul meu atarnata.
Am facut zilnic poze cu colegii care se nimereau in cancelarie si la caserie si la biblioteca si la secretariat si la directiune(aveam doua adjuncte care si pe care le apreciam) si cu elevii mei din toate clasele. Am facut multe poze, pe atunci pozele erau doar pe hartie (era in 2003) si mi-am facut un album.
Au fost zece zile de pomina, speram ca si altii, dupa mine, vor face la fel sau asemanator, dar nu s-a intamplat sau nu stiu eu, caci plecasem.
M-am bucurat nespus de faptul ca, in sfarsit, puteam calatori, ceea ce adoram toata viata.
Acum ma uit in album si vad ca tot cate unul din colegii mei nu mai sunt in viata asta 🙁 🙁 Inevitabil disparem toti si nu in ordinea fireasca, numai D-zeu stie ordinea.
Dar, postarea asta este despre bucurie, asa ca, daca ma intreaba cineva cum este la pensie poate citi aici. E mi-nu-nat!